Acum trei ani, taman pe data asta, bica s-a dus într-o lume mai bună. Mie îmi place să cred că stă așezată undeva pe un nor, are musai batic pe cap, vestă în spinare, poate și o ceașcă cu o gură de cafea, nu prea mult că ea a știut mereu exact cât îi trebuie.
Se uită la mine și la toți ceilalți din familie și e mândră. Că facem ce ne-a arătat o viață întreagă, fără să aibă pretenția că ne învață ceva, de fapt. Să continuăm. Să ne vedem de treaba noastră. Să fim buni. Să râdem și, mai ales, să ne mai adunăm laolaltă. Ceea ce, din fericire, încă se mai întâmplă.
Mi-e dor de ea în multe feluri, dar faptul că încă o simt pe aici mă face să cred că ne mai putem șopti vorbe istețe sau doar glume pe care doar noi le înțelegem.
Îi cinstesc memoria cu un eseu pe care l-am scris acum ceva timp pentru echipajul De la sat și cu sertarul #astăzimi-aplăcut.
Rock on, Bica! 
—