Mă gândesc la anul ăsta și mintea îmi zboară la bunica și una dintre replicile ei care s-au lipit de mine ca timbrul de plic: “ia-ți pielița de pe ochi.” O șoptea ca pe o rezolvare la rătăcirile cu pricina. Acum știu că soluții așa acoperitoare nu prea există, dar mai știu și că provocările sunt ocazii de creștere. Iar anul ăsta au fost din plin, în special în ultimele luni.
Odată ce m-am prins că dansez un tango între claritate-și-curaj, am priceput ce pași trebuie să mai repet, ce mișcări mai am de exersat. Am făcut asta zi după zi și așa am luat viteză în devenirea mea. Nu doar că mă simt liberă și împlinită, dar știu că mult din ce îmi propun este posibil.
Anul ăsta, mi-am luat pielița de pe ochi de mai multe ori, iar la finalul lui văd limpede. Nu amplificat, nu idealizat (prea tare), nu hiperbolizat. Poate un pic romantic și naiv, dar asta mă face cine sunt. Văd și mă bucur de tot ce este în dreptul meu. La fel cum, în fiecare zi în care am mers la sală (sunt ceva la numărătoare), am admirat poarta asta superbă. Și am simțit că e suficient să fiu și să mă uit la ea cu totul. Iar pentru asta sunt recunoscătoare.
2022 să fie mai bun și mai blând cu noi toți. Și să îndrăznim să fim mai mult. Pe mine mă găsiți în comunitate. ?
—
Vă las să descoperiți fața din fotografie. Inegalabila Alexandra m-a învățat să văd chipurile clădirilor. Mulțumesc! ?
