Anul trecut, pe 31 decembrie, scriam un mesaj in extenso despre cum încurajez să fim oamenii lucrurilor mici și cum fac asta în partea mea de lume: https://www.facebook.com/share/p/15fufwYmaz/?mibextid=wwXIfr
Acum, după un an care mi-a îmbogățit viața infinit, îndrăznesc să extind narativul și să îndemn la conexiune. Iar asta poate fi exersată în multe feluri, în funcție de ce vă șoptește inima și de cum sunteți construiți. Dar fără ea nu se poate. Nici trăi, nici supraviețui.
N-am pretenții că mă pricep și nici că ar fi vreun manual de-cum-se-face. Dar știu sigur că e un mușchi pe care încerc să îl antrenez zilnic. Atunci când petrec timp cu ai mei la Fălticeni și sunt prezentă. Atunci când ascult activ o prietenă și încerc să conțin, nu să dau rezolvări de vreun fel. Atunci când fac un cadou cu intenție, chiar dacă e doar o cafea. Atunci când particip la un eveniment important din viața cuiva drag și mă bucur de fericirea lor. Atunci când accept să fiu nașă (yaaay!). Atunci când pun întrebări venite dintr-un spațiu de curiozitate. Atunci când nu spun nimic, dar ofer o îmbrățișare cuiva care face o schimbare importantă pentru că gestul vorbește de la sine. Atunci când fac meditație sau exerciții de respirație care mă readuc în prezent. Atunci când deschid sertarul #astăzimi-aplăcut, iar asta se întâmplă zilnic de 14+ ani.
Știu când îmi iese și mi-e limpede și când nu. Dar atunci când mă conectez cu sens, ceva profund se întâmplă. Pare că lumea stă în loc pentru câteva secunde sau minute și viața e mai bună și mai blândă. Eu într-o lume de felul ăsta vreau să trăiesc, așa că pe asta încerc să o alimentez. Cum pot și mă pricep și aproape doar offline pentru că acolo e viața, de fapt.
Intru în 2025 cum am început fiecare zi de până acum: cu recunoștință și bucurie că sunt, dar și cu zvâc să fiu și cu ceilalți. 
—
Foto dintr-un loc îndepărtat, unde am înțeles că o distanță devine mai mică doar dacă fiecare face un pas în dreptul său. Gânduri din buzunarul de la vestă pentru sertarul #astăzimi-aplăcut.
